Pe un blog care se numește ”Ladies who Lunch” nu e tocmai potrivit să vorbești despre ceva atât de simplu cum ar fi uleiul pe pâine, dar dați-mi o șansă, vă rog, să vă explic ce și cum.
O jumătate de secol mie nu mi-a plăcut uleiul de măsline. Îl consideram un rău necesar, un ingredient pentru o salată, o chestie unsuroasă, cu o aromă nu tocmai apetisantă pe care încercam s-o folosesc cât mai puțin posibil. Asta era părerea mea despre uleiul de măsline, dacă mi-o cereai. Din această perspectivă, ideea de a degusta ulei de măsline sau de a căuta mai multe tipuri, din mai multe țări îmi era complet străină.
Până anul trecut în primăvară, când am petrecut o săptămână în Sevilla și am primit la micul dejun (o poezie de mic dejun servit în cutiuță de picnic) turtițe și ulei de măsline. Nothing fancy, ceva într-o cașetă de plastic, despre care am crezut inițial că e miere. Am desfăcut, am mirosit, am înnebunit. Toată săptămâna am așteptat de pe o zi pe alta micul dejun ca să mănânc turtița cu ulei, Andrei cedându-mi stupefiat și porția lui fără comentarii.
În ultimele zile de vacanță, după cum mi-e obiceiul, am zis să mă duc să cercetez un pic piața și să mă întorc acasă măcar cu o sticlă de ulei de măsline spaniol că prea… Zis și făcut, așa am descoperit mania spaniolilor de a celebra uleiul de măsline cu cele mai frumoase și mai inedite ambalaje, cu nșpe mii de varietăți, provenite de la nșpe mii de case, ferme, haciende, care mai de care mai home grown și mai hand made.
Am plecat din El Corte Ingles cu patru sticle, nu cu una, pentru că am tot sperat că Andrei o să tragă frâna de mână și o să-mi spună că n-avem loc pe avion, dar el nu și nu. Prima pe care am pus mâna a fost asta, e uleiul de care m-am îndrăgostit iremediabil, dar evident că nu se livrează în Europa, dacă vrei te duci frumos în Spania pe niște aeroporturi sau în niște magazine mari și poate o să-l găsești.
Am descoperit că îmi place uleiul din măsline Picual, din regiunea spaniolă Jaen (sunt niște măsline cu ”moț”, cu un vârf mai ascuțit care în spaniolă se numește ”picudo”). Acesta e o varietate în care cele trei caracteristici care definesc uleiul de măsline – iuțeala, amăreala și aroma sunt puternic dezechilibrate în direcția aromei. Iar uleiul, cum să zic ca să fiu înțeleasă, nu e atât de onctuos – adică de gras – cum e uleiul grecesc sau cel italienesc (cel pe care l-am gustat eu).
După 1490, am descoperit casa Elizondo, care face niște uleiuri picual verzi absolut senzaționale și le ambalează în niște sticle de parfum supradimensionate. Primești un Elizondo Emerald și ai senzația că a venit curierul cu ceva frumos de la Obsentum.
Sigur că sunt defectă și că nu-mi plac uleiurile cu cele mai multe premii și cele mai multe acolade, ci altele. Dar deja m-am resemnat, mi se întâmplă asta cu multe categorii de produse. Cele pe care le-am ales eu, inițial din noroc, apoi după cercetări temeinice și bântuind paginile livezilor și amazon.es sunt proaspete, verzi, parfumate, suave și atât de complexe, încât nu-ți vine să le pui în salată, ci să le potrivești pe o felie de pâine proaspătă și să le consideri o gustare în sine.
De opt luni sunt fan ulei de măsline picual, în așa măsură încât uite, am vrut să spun și altora. Câteodată un ingredient obișnuit devine o obsesie și îți deschide o lume de povești de care habar nu aveai (Andra și Maria sunt mult mai informate pe subiect decât sunt eu și nici nu au o fixație cu uleiurile spaniole cum are subsemnata) și îți aduce o bucurie mică de fiecare dată când stropești o felie de pâine. E așa de simplu.
