Marele merit al celei mai recente ecranizări a ”Wuthering Heights” a fost că m-a trimis înapoi la carte, înainte să văd filmul. Mi-a plăcut Jacob Elordi și mi-a plăcut și că lui Emerald Fennell i-a plăcut Jacob Elordi. Și cam atât.
Emerald Fennell spune că filmul este reflectarea lecturii ei, de când avea 14 ani. Nu pot decât să-mi imaginez că avea pe noptieră mai multe cărți pe vremea aia, că le-a citit în paralel, cum mai greșim câteodată, și că filmul ăsta e rezultatul acelei salate. Wuthering Heights. Harry Potter. Great Expectations. Emma. Gone with the Wind. Și niște basme de pe la Frații Grimm. Și, probabil, niște romane de Danielle Steele sau Sandra Brown, dar pentru astea nu pot să bag mâna în foc pentru că la ele n-am trecut niciodată mai departe de copertă.
14 ani e vârsta la care citim de-a valma, vârsta la care am citit și eu ”Wuthering Heights” și tocmai de aia am vrut să o re-citesc acum, ca să știm despre ce vorbim când vorbim.
Criticii din State și din UK (mai ales din UK) admit că romanul este o poveste despre rasă și clasă. Și, după aia, tot ce se găsesc să comenteze la noua ecranizare este că Elordi (care e australian cu rădăcini basce) e prea alb pentru rolul lui Heathcliff. Nu că rolul lui Nelly e jucat de o asiatică și nici că Edgar Linton, care în carte e descris ”with fair skin, light hair and blue eyes” e interpretat de Shazad Latif. Ok, fiecare cu ce elefant vede…
Andra a zis că e filmat frumos. Aș fi zis și eu, dacă n-aș fi văzut înainte toate filmele lui Tarsem Singh, care are un ochi extraordinar și filmează frumos chiar atunci când face kitschuri monstruoase (vezi ”Mirror, Mirror”).
Wuthering Heights nu e orice roman de dragoste. Nu doar Emerald Fennell l-a citit când avea 14 ani. Generații de-a rândul au făcut-o. Și au iubit cartea așa cum e ea, întunecată, tragică, inteligentă, tulburătoare, imposibilă, insolentă. De aia atunci când apare câte o nouă ecranizare, toată lumea așteaptă cu sufletul la gură, și după aia toată lumea are câte ceva de spus. Iar apărarea ”așa mi-am imaginat eu când am citit cartea la 14 ani” nu șterge cu buretele responsabilitatea față de un roman pe care și l-a imaginat o lume întreagă înaintea ta.
Dintre toate părerile iscate în jurul cărții și al filmului, cea care mi s-a părut cea mai interesantă a fost ipoteza că Heathcliff nu era doar un orfan, ci era frate vitreg cu Cathy și Hindley (care nu mai apare deloc în filmul lui Fennell, stricând o simetrie pe care cartea o urmărește cu sfințenie). Altfel ce motiv ar fi avut un nobil scăpătat, de țară, obligat să bată drumul pe jos până la oraș 60 de mile – pentru că nici cal nu avea – să aducă în casă o gură în plus, un “dark skinned Gypsy, in aspect” “a little Lascar, or an American or Spanish castaway.” (Elordi are sânge basc, remember? Deci e perfect pentru rol ;-).) Ce motiv avea, de asemenea, să-i dea numele unuia dintre copiii săi morți și să-i instruiască pe cei vii să-l trateze ca pe un frate?
Dintre toate elementele pe care le-a omis filmul nu m-a deranjat atât de tare obliterarea fratelui, cât m-a deranjat eliminarea naratorilor – multipli și subiectivi – un element de structură care dădea întregii povești aura mitică. Atât de puternică, încât din piesa lui Kate Bush ne e suficient să auzim refrenul ca să ne reamintim tot tumultul de emoții, toată oroarea și tot misterul pe care îl emană începutul cărții.
Heathcliff… it’s me I’m Cathy, I’ve come home
În ecranizarea lui Fennell, Cathy în copilărie e o combinație enervantă între Hermione Grainger și Moaning Myrtle, nu are nimic din intensitatea, sensibilitatea și inteligența pătrunzătoare a copilei descrise de Emily Bronte. Nimic care să creeze vreo tensiune sau să anticipeze într-o manieră rezonabilă vreun sacrificiu ulterior. Cathy adultă nu e nici ea vreun monument de emoție sau de profunzime, iar replica de final a lui Heathcliff – I cannot live without my soul – nu poate fi susținută doar de niște viori, de niște scene de sex dubioase și de o scenă a morții construită ca un tablouaș brodat pe cârpă.
Toată povestea traumelor transgeneraționale (na, că am ajuns să folosesc și eu psycho lingo) scrisă cu mult înainte de timpul său și revoluționară – mai ales venind din partea unei fete care a trăit toată viața lângă un cimitir și a murit la 30 de ani fără să se fi îndrăgostit vreodată – a căzut și ea la montaj, ca filmul să se încadreze în două ore.
Îmi pare realmente rău că lumea imaginată de Emily Bronte nu și-a găsit nici până în ziua de azi o ecranizare făcută cu iubire și înțelegere a cuvintelor scrise. Totul e acolo, în carte. Atât de frumos și de brutal și de inefabil.
