Am fost în Praga de vreo patru ori, dar până anul acesta nu mi-am acordat timp să-l explorez ca lumea și nu am avut un itinerariu concret de urmat. Mare greșeală.
Dar, din excursiile precedente, am învățat câte ceva și m-am organizat un pic mai bine de data asta. Știam că în Praga e frig – iar când e frig, e frig rău. Am venit în mai cu valiza pregătită ca pentru început de martie și totul a fost perfect. Ba chiar n-am apucat să îmbrac toate puloverele pe care le adusesem cu mine.
Poziționarea hotelului e esențială. Aici mărturisesc că am avut, mai degrabă, noroc. Am ales Buddha-Bar Hotel, despre care voi scrie o postare separată, pentru că s-au împlinit 25 de ani de când urmăresc muzica lor și pentru că mi-am dorit enorm să stau și într-un Buddha-Bar Hotel. N-am știut cât de bine e plasat. Dar în următoarele cinci zile, de câte ori începeam câte o propoziție cu ”azi vreau să vedem….” răspunsul era ”e la șase minute de mers pe jos” ”e la opt minute de noi” ”e la zece minute la pas”. Așa am făcut câteva zeci de mii de pași, de s-a speriat telefonul meu de noile mele obiceiuri sănătoase, așa a trebuit să luăm tramvaiul doar de două ori și Bolt tot așa, de vreo două ori, când am vrut să vedem Grădina Zoologică.
Dar să nu anticipăm. M-am dus la Praga cu gând să văd lucrările lui Alfons Mucha. Ajunsă în oraș, am constatat că Mucha are nu unul, ci două muzee. Cam românește, așa… Unul este al Fundației Mucha, celălalt al unui colecționar Mucha, sunt la distanță de două minute unul de celălalt și împreună conturează o imagine frumoasă a unuia dintre cei mai talentați și versatili creatori Art Nouveau.
Parteneriatul lui Mucha cu Sarah Bernhardt l-a ridicat, l-a promovat, l-a plătit (într-o perioadă în care artiștii n-aveau deloc existențe prea fericite sau prospere) și i-a permis să se desfășoare cu costume, scenografie, bijuterii (realizate de Lalique) și postere (litografii). La Paris, am fost la Musee Carnavalet să vedem magazinul de bijuterii pe care l-a desenat pentru Fouquet, n-aveam cum să nu vedem și aceste două muzee din localitatea lui de baștină.
Unde mai pui că fiecare dintre cele două palate (Kounice și Savarin) care găzduiesc lucrările lui este superb, iar Savarin Palace este epicentrul unui proiect de redescoperire urbană foarte ambițios, care va include în anii care vin și alte spații culturale și gastronomice. Pe lângă Starbucks-ul uriaș care, până una alta, nu e nici una nici alta. Dar e un prim pas.
De la Mucha am sărit la istoria comunității evreiești din Praga, mânată nu de Dan Brown, Doamne ferește, ci de Umberto Eco, cu al său ”Cimitirul din Praga”, una dintre acele cărți greu de citit și greu de uitat. Cehii, oameni practici, au grupat vizitarea cimitirului și cea a sinagogelor pe un singur bilet, în așa fel încât ești oarecum obligat să le vezi pe toate și, în ceea ce mă privește, bine au făcut.
Cimitirul evreiesc din Praga este surprinzător la suprafață, cu aglomerarea sa de pietre funerare pe care, într-o primă instanță, nu o înțelegi, dar și mai surprinzător dincolo de suprafață, când afli că terenul alocat de oraș evreilor era atât de limitat, încât i-a obligat să-și aștearnă la odihnă morții straturi peste straturi, și să sprijine straturile cu un gard de piatră. Așa cum se întâmplă în Praga, Cimitirul Evreiesc Vechi nu este, de fapt, cel mai vechi, dar cel mai vechi decât cel vechi fusese o Grădină, închisă de Regele Vladislav II pentru că ”îi deranja pe localnici” și dispărută ulterior sub străzile orașului. Cum îi deranja un cimitir pe localnici, n-aș putea să spun… dar urmele de anti-semitism în Praga sunt vizibile și foarte urâte.
Pe mine m-au sufocat, fără exagerare, în prima sinagogă pe care am vizitat-o, Pinkas Synagogue. Am intrat fără să fi fost avertizată în prealabil, și citind din numele celor 78 de mii de evrei uciși în timpul Shoah, am simțit că nu mai am aer și că mi se umplu ochii de lacrimi. Abia am urcat scările către expoziția de la Etajul I, care e atroce, pentru că reunește desenele, păpușile și alte mici obiecte ale copiilor închiși în ghetoul Terezin în al doilea război mondial – Journeys of no Return… Nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată, cred pur și simplu că m-a afectat durerea, speranța deșartă și moartea colectivă, procesualizată, care reducea o viață la un număr pe o hârtie. Sau pe o mână.
Am ieșit de la Pinkas și am reînceput să respir. Pentru că vorbeam despre vechi și nou, am mers spre Old New Synagogue, unde legenda spune că e ascuns golemul, celebrul protector din lut al orașului. Lângă ea, sunt cele două ceasuri care merg în sensuri opuse, o altă ciudățenie a Pragăi care mi s-a părut foarte inspirațională. În fond, timpul tău curge cum vrei tu și ce decizi să faci cu el stă în puterea ta. Nu mai da vina pe alții pentru asta.
A treia sinagogă remarcabilă prin frumusețea ei extraordinară e Sinagoga Spaniolă. Ca s-o vedem a trebuit să trecem strada și să dăm nas în nas cu una dintre statuile lui Kafka. Și să ajungem într-un cartier superb, de palate cu aer parizian, pe care altfel, cel mai probabil, nu l-am fi zărit. Nu mai am nimic de zis relevant despre ea, pozele spun mult mai multe decât aș putea eu scrie.
Am luat un Bolt ca să mergem la Troja Castle în weekend, pentru că Praga e oraș de weekend și atunci se umple de turiști. La Troja, o proprietate superbă, frumos restaurată, inspirată de vilele romane, nu era nimeni. Clădirea e colorată și la interior și la exterior, și e înconjurată de un parc superb, cu un labirint în care n-am avut curaj să intrăm pentru că era păzit de roiuri de țânțari (mai eficienți decât orice minotaur).
Peste drum de Troja e Grădina Zoologică, pe care am trecut-o imediat pe lista de priorități pentru că am aflat că găzduiește panda roșii. Întins pe mai multe coame de deal, parcul zoologic e foarte frumos și bine îngrijit și nu părea aglomerat nici măcar sâmbăta dimineața, când era plin de familii cu copii.
Prietenii noștri care locuiesc în oraș de câțiva ani ne-au spus că – la o populație mai mică decât cea a Bucureștiului – Praga are o suprafață dublă, iar permisele pentru construcții noi se obțin infernal de greu. Din punctul meu de vedere, e minunat. Asta i-a obligat pe cehi să-și întrețină clădirile vechi și a păstrat un look aproape haussmanian al orașului. E adevărat, ajută foarte mult și faptul că nu au cutremure, altfel nu știu cum ar fi rămas intacte turnurile înnegrite presărate peste tot prin punctele esențiale ale orașului.
Ar mai fi multe de scris și multe palate de descris, dar ce a fost mai important pentru noi a fost că ne-am găsit motive să revenim, poate mai des de o dată la 10 ani. Aș fi pus poze cu mâncare și farfurii, doar că mâncarea cehească (o combinație de bucătărie maghiară și germană) nu e fotogenică deloc. Deși e foarte bună. Și foarte sățioasă.
