”Inter Alia” este a doua piesă dintr-o trilogie pe care Suzie Miller o pregătește, pe o formulă vizibilă, dar eficientă. Prima a fost… ”Prima Facie”, un text care a ridicat-o pe Jodie Comer în elita teatrului britanic și a dus-o, cum e obiceiul, și peste ocean, pe Broadway. Ambele texte se învârt în jurul câte unui personaj feminin puternic, principial-ish, plin de energie și de convingeri, care la un moment dat pățește ceva. Ceva ce îi dărâmă toate convingerile ca un castel de cărți de joc și îl aruncă pe un teritoriu al întrebărilor și al îndoielilor – de sine, de sistem, de lume și viață.
Vestea bună – și proastă, în același timp – este că ”Inter Alia” a fost și va fi disponibilă și pe National Theatre at Home. Serviciul de streaming bazat pe abonament ne deschide porțile teatrului londonez cu o selecție foarte bună de spectacole. A fost o inițiativă excelentă, care a prins bine în pandemie și care, ulterior, a rămas o opțiune pentru toți cei care nu pot ajunge să vadă ce se întâmplă la Londra.
E foarte utilă, pentru că spectacolele din West End se organizează în jurul programelor de filmare ale protagoniștilor și au ”stagiuni” de numai 8-12 săptămâni, după care, asta e… Nu mai spun că pentru spectacolele mari, biletele pentru toată stagiunea dispar în câteva minute.
Vestea proastă este că înregistrările sunt făcute direct de pe scenă, iar sunetul nu e mixat întotdeauna în așa fel încât să se ajusteze unei experiențe de televizor. De asta poți avea impresia că actorii joacă prea strident sau vorbesc prea tare.
De asta am plecat cu o strângere de inimă către ”Inter Alia”, gândindu-mă că e posibil să o văd pe Rosamund Pike evoluând la o intensitate mult prea mare și că n-o să-mi placă. Dacă nivelul de energie de pe scenă e, într-adevăr, dogoritor, iar ritmul te amețește, pentru o experiență de teatru nu e deloc nepotrivit. Dintre toate spectacolele pe care le-am văzut la Londra în primăvara asta, ”Inter Alia” s-a detașat mult. A fost și cel care a stârnit cele mai multe comentarii și discuții post factum și, în fond, și asta este o măsură a valorii unei experiențe teatrale – modul în care te face să reflectezi după ce cade cortina.
Rosamund Pike e fabuloasă. Nu mă așteptam la o asemenea performanță din partea ei, deși rolurile din ”Saltburn” și ”Gone Girl” ar fi trebuit să mă pregătească pentru asta. Cei care o știu din ”Wheel of Fortune” sau ”Die Another Day” trebuie să-i dea o șansă. A crescut enorm actoricește, iar ceea ce poate acoperi pe scenă, aproape de una singură, pe partitura lui Suzie Miller, e realmente extraordinar.
Ca și ”Prima Facie”, și ”Inter Alia” este un text despre lumea juridică. Dacă rolul lui Jodie Comer era de avocată, cel al lui Rosamund este de judecătoare. Carieristă, overachiever, work life (im)balance, cu pretenții de mamă și soție perfectă, cu un stress enorm și o cantitate de vină la fel de mare față de copil, cunoașteți tipologia…
Nu dau spoilere, doar spun că m-am bucurat de spectacol până în ultimul moment, că m-a cutremurat și a rămas cu mine multe ceasuri după ce a căzut cortina. Aștept al treilea volum al trilogiei și sper ca și acela să aibă parte de o protagonistă la fel de inteligentă și de sensibilă cum a fost cazul cu Rosamund Pike. Și e interesant și reconfortant că în Anglia se discută subiectul acesta (o să vedeți voi care), deși, după părerea mea, e târziu și, de acum, îl discută așa cum trebuie doar ”elitele” alea mult hulite, care mai au ceva în cap…
Bilete la ”Inter Alia” găsiți aici, pe National Theatre at Home programul spectacolelor următoare este aici, iar la București știu că s-a pus deja în scenă ”Prima Facie”. Poate, cine știe, pe viitor și ”Inter Alia”.
