Dacă mai aveam nevoie de confirmări pentru zicala ”Truth is in the eye of the beholder”, am mai primit un set la întâlnirea cu acest spectacol nou de la TNB, pe care l-am văzut alături de Andra Nistor, pentru că the ladies mai fac și alte lucruri atunci când nu lunch.
Am pornit cu așteptări destul de rezervate, pentru că de la ultimele spectacole la care am venit în București am tot plecat la pauză. Dar am văzut un spectacol solid, cu numai două hibe de exprimare (un ”procedee” în loc de ”proceduri” și ”ne-am despărțit în cele mai bune condiții” în loc de ”în cele mai bune relații”). Da, ce să vezi, mă deranjează rău asemenea greșeli, e ca și cum într-un concert o vioară din orchestră ar scrâșni o notă falsă (și pe acelea le aud, btw, și ele mă deranjează rău).
E un spectacol politic, despre discriminări de toate felurile, despre anti-semitism și corectitudine politică absurdă, dar este și un spectacol despre o criză de PR și era firesc să-mi atragă atenția și să mă țină cu ochii ațintiți pe scenă aproape trei ore. Tipic, criza de PR e gestionată de avocați, de aici și tradiționala ”batistă pe țambal” și asigurările că ”nu se va întâmpla nimic, n-o să prindă tracțiune pe social media etc.” să mai stăm, să mai vedem. Genul de wishful thinking așa de toxic mai ales acum, când vinovații sunt desemnați și condamnați pe platforme, fără judecată, în 24 de ore.
Distribuția e foarte bună, Mihai Călin e excelent, Medeea Marinescu are un rol de cucoană severă și bigotă în care n-aș fi văzut-o, dar în care funcționează foarte bine. Dana Dogaru e o apariție care atrage inevitabil atenția (mi-a amintit de rolul lui J. Smith-Cameron din ”Succession”), iar Richard Bovnoczky e bun în rolul preotului, deși parcă ar mai fi avut nevoie de spațiu ca să se desfășoare.
Anti-semitismul, una dintre temele centrale ale piesei, e prezentat într-o formă nuanțată, care scoate la iveală ipocrizii și stereotipuri de care suntem asaltați și în viața reală, în fiecare zi. La fel și opoziția dintre știință și religie, care n-ar fi atât de radicală și de evidentă dacă n-am tot uita să mai fim și oameni și să mai și gândim critic, indiferent ce ne mână în luptă.
”Despre oameni, doctori și rinoceri” are la bază un text al lui Arthur Schnitzler, din 1912. Thomas Ostermeier l-a pus în scenă în 2016, pe Schaubuhne (”Professor Bernhardi”), iar mai recent Robert Icke l-a adus la Londra (”The Doctor”), în 2019.
M-a deranjat faptul că a trebuit să aflu asta ulterior, și că n-am văzut menționate cele(lalte) două versiuni în niciuna dintre prezentările spectacolului de la TNB. Mai ales că este un spectacol despre etică. Nu e nicio rușine să spunem că înaintea noastră au mai fost și alții. Abia ajutăm spectatorii să aprecieze, prin comparație, ce aduce nou ce am făcut noi.
La Londra, de exemplu, ”Oedipus” al lui Icke a fost pus în scenă, în două versiuni, în aceeași stagiune. Scria frumos ce și cum peste tot. Eu am ales versiunea regizată tot de Icke, fiindcă nu pot să-l suport pe Warchus pentru toate mizeriile pe care i le-a făcut lui Kevin Spacey. Spacey fiind cel care l-a instalat creative director pe Warchus la Old Vic.
Revenind la textul lui Schnitzler, cel din 1912, Icke l-a transformat pe profesorul Bernhardi într-o profesoară și, după cum punctau criticii din Londra, a decis ca preotul să fie interpretat de un actor de culoare, adăugând și mai multe complicații și motive de discriminare. Inutil, după părerea mea.
M-am amuzat să văd că în versiunea lui Ostermeier încă mai apăreau ziare pe scenă și încă se mai scria de mână pe o tablă, în timp ce în versiunea lui Claudiu Goga totul e online, tiktok, podcast. De altfel, leitmotivul cu care pleci din sală e ”like, share și subscribe”, îndemnul obsedant la auto-înregimentare al zilelor noastre.
Dar cum putem folosi like share & subscribe și în scopuri nobile, mai jos e versiunea lui Ostermeier, integrală, iar dinspre mine primiți recomandarea să vedeți și spectacolul de la TNB, pentru că vă va pune pe gânduri. Toate fotografiile din spectacol sunt realizate de Florin Ghioca.
