Când a început Andra seria asta, am realizat că am și eu locuri care mi s-au lipit de suflet și pe care le vizitez în orașele lor, de câte ori am ocazia. Fortnum & Mason este unul dintre ele și, pentru început, e foarte greu să spui ce este. Englezii îl știu drept ”băcănia regală”, dar este, acum, un department store în toată regula, un fel de palat comercial a cărui istorie a început în 1707 (da, ați citit bine) și care și-a rezervat dreptul asupra nuanței ”eau de Nil” (noi îi ziceam vert Nil sau vernil) cu mult înainte cu 130 de ani înainte de Tiffany.
Istoria mea cu F&M a început în 1992, când în România nu exista nici Metro, iar comerțul cu orice se desfășura în piață sau în târguri, produsele fiind frumos organizate pe tarabe din beton sau pe niște folii de plastic, direct în noroi. Asta ca să punem un pic lucrurile în perspectivă. Londra uimea și uimește și acum cu Harrod’s, cu Hamley’s, cu Liberty, cu Selfridges. Mie mi s-a lipit de suflet Fortnum. Cu scara lui de lemn monumentală și scârțâietoare, cu colecția de artă clasică (nave, câini, scene de vânătoare, cai, cam tot ce te-ai aștepta să găsești într-un hunting lodge la țară) cu etajele îmbrăcate în lambriuri, cu tavane joase și grele din lemn și cu nenumăratele obiecte extraordinare (și inutile) dar tot extraordinare.
Și să nu uit să spun că clopotele ceasului lui, instalat în 1964, care sună la fiecare 15 minute, sunt făcute la aceeași turnătorie la care a fost fabricat și clopotul Big Ben.
Am fost așa de fascinată de F&M, încât într-o lume alternativă obiectivul meu de carieră ar fi fost să fiu buyerul lor de ciocolată. Am făcut o obsesie pentru biscuiții lor (Glorious biscuits indeed), am cumpărat ceaiuri pe care nu le-am băut niciodată doar pentru că au cutii ATÂT de frumoase, l-am molipsit pe Andrei cu o pasiune pentru fudge și am acasă în bradul de Crăciun reproduceri miniaturale ale ceainicelor și ceșcuțelor lor pentru că n-am putut să mă abțin. Plus două coșuri mari. Plus unul mic, de Paște, de anul acesta.
Am pus mâna prima dată pe o farfurioară Herend, marca de porțelan unguresc, pictat de mână până în ziua de azi, care este preferată de casa regală britanică. Am frunzărit carnețelele lor fabuloase (cu coperți Eau de Nil, desigur) de planificare de cine festive și baluri care îți permiteau să ții sub ochi listele de invitați, așezarea la masă, meniurile, ingredientele etc etc. Chestii serioase. Am rămas cu ochii ațintiți și notes to self în fața displayurilor cu stilouri Conway Stewart, m-am bucurat de amenajările fabuloase pre-Crăciun pe care le făceau în fiecare an, le-am filmat vitrinele, niște povești în sine.
Am descoperit, cu ajutorul lor, două mărci de cosmetice, una americană și alta australiană, cărora le-am rămas fidelă de decenii. Am probat primul fascinator acolo, pe vremea când Philip Treacy mai avea încă stand la ei. Am răsuflat ușurată când am găsit N’aimez que moi de la Caron la fântână și m-am simțit super validată când am găsit un stand Lorenzo Villoresi la ei, pe etajul de parfumuri, la vreo 10 ani după ce începusem să port Teint de Neige.
F&M rămâne un nume extraordinar și o destinație pe care nu pot să o evit când ajung la Londra. Dar în cei 34 de ani de când ne cunoaștem, lucrurile au involuat, și asta mă omoară. Și nu, nu mi se pare. Citeam acum că mama actualului CEO i-a spus, când a auzit că va conduce Fortnum ‘don’t, for God’s sake, change anything’. Nu știu ce a înțeles omul, dar cert e că a schimbat, sau a continuat schimbarea începută rău în 2007 (ok, da, știu, vorbesc despre o schimbare de acum 20 de ani, nici aia nu mi-a convenit și, dacă stai să te gândești, 20 de ani în raport cu istoria de 3 secole a F&M nici nu e mare lucru).
Da, înțeleg că un magazin e un business și că e rău când bonul mediu e de 17 lire deși tu ai produse de sute și mii de lire pe rafturi, dar totuși… Lambriurile și tavanele casetate de lemn nu poți să le înlocuiești cu rigips și spoturi reci. Nu poți să scoți o marcă de 7 generații – Mauviel – din magazin și să o înlocuiești cu trei casete cu gablonțuri ieftine, pe etajul de bucătărie. Nu poți să renunți la fascinators și peignoire-uri și seturi de bărbierit din argint, onix și sidef ca să nu pui nimic în loc sau mai puțin de nimic (cum ar fi un restaurant la care facem evenimente de team building corporatiste și gătim împreună). Nu poți să înlocuiești fântânile Caron, cu toate produsele lor de dinainte de război cu niște mărci orientale de care n-a auzit nimeni și care produc niște zemuri cu arome dubioase.
Anul acesta am stat o jumătate de oră la etajul de porțelanuri, de vorbă cu un angajat al lor, care cunoștea magazinul de dinainte de 2007 doar din fotografiile de arhivă, și care vorbea cu venerație despre istoria locului. Când ne-a auzit că îl știm de peste 30 de ani, am rămas la povești despre ce-am iubit și ce n-am mai găsit și ce frumos era când se găsea.
Pentru cine nu-l știe, Fortnum e frumos, în continuare. Dar e tot mai aglomerat și tot mai ”consumat” de gusturile vremii, care nu mai sunt dictate de un buyer profesionist care cutreieră lumea să-ți aducă sub ochi ceva nemaivăzut, nemaimirosit și nemaigustat, ci de un tiktoker imberb care azi a deschis ochii pe cine știe ce prostie. Angajatul lor ne spunea că mai e o urmă de speranță la Casa Regală, pentru că ”băcănia regelui” are în continuare de respectat niște standarde, dar în ochii lui citeam mai mult frustrare și întristare.
Locuri cu istorie veritabilă, locuri capabile să fascineze generații, vreme de sute de ani, sunt tot mai puține. Reeluri și trenduri efemere sunt tot mai multe și mai zgomotoase. Până nu asurzim și noi cu totul, mai vorbim despre ce e frumos și cu tradiție aici.
