Am înnebunit deja pe prea mulți din jurul meu cu mesaje despre ”Penny Dreadful” și de ce trebuie să vadă un serial de groază din 2014 ca să nu realizez că e mai practic să-mi adun gândurile într-un singur loc.
”Penny Dreadful” urmează să iasă de pe lista celor de la Sky Showtime foarte curând, așa că nu știu ce mai așteptați ca să-l vedeți, dacă nu l-ați văzut. După cum îmi stă obiceiul, însă, pun răul înainte, adică un avertisment. Vorbim despre un serial de groază, foarte special, foarte frumos gândit și realizat, dar foarte greu și greu de suportat, dacă nu ai o minte deschisă și un stomac tare.
”Penny” e creat și scris aproape integral de John Logan, scenaristul de la ”Gladiator”, ”Spectre”, ”Skyfall”, ”Any Given Sunday”, dar și ”Michael”, despre care am scris că e un exercițiu de PR prost înțeles. Aici John Logan are mână liberă și cred că scenariul are în spate o iubire enormă pentru perioada victoriană și literatura ei. Proză și poezie deopotrivă.
Serialul reunește inteligent și sensibil (da, știu, e de groază, totuși) cele mai celebre personaje horror din Londra secolului XIX – de la Frankenstein la Dracula, de la Dorian Gray la Jack the Ripper și van Helsing. Cu respect și considerație nu doar pentru toate operele literare, ci și pentru contextul în care acestea au fost scrise. Toate personajele descrise ca fiind albe, sunt albe, toate personajele feminine sunt femei, toate personajele masculine sunt interpretate de bărbați. Și nu se dărâmă lumea de la asta.
Ba din contră. Filmul are un personaj de culoare profund și misterios – Sembene – care punctează printr-o prezență excepțională și care mi-a amintit de personajul lui Djimon Honsou din ”Gladiator” (normal, e creat de același scenarist) și e interpretat de un actor minunat, Danny Sapani. Are scene de dragoste între persoane de același sex, și destul de explicite, dar foarte clar justificate de poveste. Are mai multe personaje feminine extrem de puternice și de vulnerabile în același timp, unele cu niște discursuri feministe ultramoderne, dar nu ultra deplasate, precum vedem în zilele noastre.
Zice și de bine și de rău, după cum e cazul, și arată – după cum o face și Mike Flanagan, ca și Ryan Murphy sau Brad Falchuk – că monștrii apar unde nu te gândești că i-ai găsi. Are scene de ocultism, de canibalism, vorbește despre reîncarnare, despre îngeri și demoni, despre vrăjitoare și vârcolaci, despre impostori și erudiți, despre depresie, disperare, droguri, crime și suiciduri. Dar și despre psihanaliză și trepanații pe creier.
Are o muzică extraordinară, scrisă de un compozitor polonez foarte talentat, foarte selectiv în alegerea proiectelor (dar a lucrat la toate filmele lui Tom Ford). Muzica echilibrează momentele de groază cu o grație sublimă care te ajută să treci peste sau să vezi poezia din oroare și durere.
Are o pleiadă de actori extraordinari, care dau totul pe ecran, așa cum nu i-am mai văzut în alte roluri. Timothy Dalton ar fi fost, pentru mine, mai degrabă un motiv să ocolesc serialul, dar este remarcabil în rolul exploratorului Malcolm Murray. Are atâtea culori și atâta profunzime jocul lui, încât mi-am cerut scuze prin ecran că am putut să-l reduc doar la prestațiile din filmele cu Bond. Alea mai proaste.
Josh Hartnett arată tot ce poate, aici, deși e într-un rol de american pistolar, adică, teoretic, cât poate fi de greu? Vedeți voi dacă vă uitați la serial. Rory Kinnear este cel mai poetic monstru al lui Frankenstein pe care l-am văzut vreodată (da, l-am văzut și pe Elordi, e ok). Pe Harry Treadaway l-am descoperit când am văzut serialul prima dată, acum 12 ani și aș fi zis că e unic la cât e de talentat, doar că are un frate geamăn care e… la fel ca el. Christian Camargo apare doar în al treilea sezon, din păcate; este unul dintre actorii mei preferați și un Mercutio pe care n-o să-l uit niciodată.
Iar starul, desigur, e Eva Green.
Câtă magie (albă și neagră), câtă forță, câtă nebunie poate încăpea într-o singură ființă sau, mai degrabă, câtă poate proiecta… Vanessa Ives este, de departe, cel mai bun rol al carierei ei, deși filmografia Evei Green începe cu Bertolucci și include titluri mari și regizori foarte mari. Serialele au acest merit, permit actorilor cu adevărat buni să se desfășoare. De asta au ajuns, în cele din urmă, pe micul ecran, toate numele mari ale Hollywoodului, până la Meryl Streep și Robert de Niro.
Cinematografia este picturală. La început și în al treilea sezon, serialul a fost, un pic ”ajutat” de o echipă spaniolă. O decizie foarte bună dată fiind excelența spaniolă în materie de filme de groază. Interioarele și exterioarele sunt, în aceeași măsură, splendide. Ca și muzica, te obligă să apreciezi frumusețea acolo unde, în mod normal, ai găsi doar motive de dezgust sau oroare.
Costumele sunt ale Gabriellei Pescucci și înțeleg că au costat foarte mult… Înțeleg și de ce au costat foarte mult. Alături de scenografia bogată, adaugă textură filmului și natural supranaturalului. Gabriella Pescucci a creat și costumele pentru o Traviata înregistrată la La Scala, cu Angela Gheorghiu și Ramon Vargas, iar numele ei apare, într-un Easter egg foarte simpatic, pe frontonul unui magazin de haine în care Miss Ives și Dr. Frankenstein caută ținute pentru mireasa resuscitată.
Perioada victoriană îi permite lui Logan să exploreze, pe lângă temele vieții, morții, nemorții, vieții eterne, tinereții fără bătrânețe, etc etc, reacțiile oamenilor în fața tehnologiei, în fața aburului. Prin asta, e foarte actual și destul de cinic. Adică de realist.
Multe dintre dialoguri sunt scrise superb, unele dintre scene îți rămân în minte pentru cinematografie și lumini, altele pentru versuri sau pentru niște prim planuri folosite cu mare măiestrie. Vocabularul este somptuos, dar cele mai bune scene sunt cele în care cuvintele sunt folosite cu zgârcenie. Personajele scriu, citesc, recită, povestesc, cu alte cuvinte – pentru spectatorul american de rând – nu fac nimic în episoade întregi. Iar asta e parte din farmecul serialului. Pentru că sunt alte scene în care se întâmplă foarte foarte multe.
O imagine spune 1000 de cuvinte. Un serial adună sute de mii de imagini. Dacă vă ține stomacul, vedeți serialul până nu dispare de pe Sky/Showtime.
