Ghidul Michelin nu e încă prezent în România să certifice restaurante și chefi despre care știm deja că ar fi vrednici de stele, dar asta nu ne împiedică să avem evenimente de degustare cu chefi invitați la cele mai bune locuri din București. Și să ne bucurăm și să învățăm din ele.
Până să se deschidă hotelul Marriott în București, principiul era – ”you don’t eat where you sleep”. Un principiu, pe care, de altfel, l-am mai auzit în decursul anilor de la mulți călători connaisseuri. Dar la Marriott, regula asta nu s-a aplicat. Și Cucina și Steakhouse și chiar și Champions au ținut steagul sus de la bun început. Am venit ani la rând la brunch-urile de la Steakhouse și țin minte și acum un cappuccino de homar și beef-ul Tartar pe care le comandam la ei. Acum, cu Nicolae Lică la cârmă și cu vită americană în meniu (știe doamna Nistor ce și cum, că doar ea o promovează), oferă în continuare cele mai bune fripturi din oraș (după părerea mea, pentru că dintre toate vitele, mie cea americană îmi place) cu cele mai pufoase chifle și, dacă aveți noroc, cu un piure de cartofi dulci de-ți lingi degetele.
Pe lângă asta, însă, Cucina a luat inițiativa și a creat un eveniment special de degustare la care, restaurant italian fiind, a invitat un chef cu o stea Michelin, din… desigur… Italia. Chef Michele de Blasio poate stârni invidia multora pentru simplul fapt că merge în fiecare zi la muncă aici – la Volta del Fuenti, pe Coasta Amalfitană.
În București, a venit pentru o singură seară, și prin amabilitatea Mariei (n-o plângeți, că și ea avea parte de experiențe cu stele Michelin alături de Andra în Austria în tot acest timp), am ajuns să-l cunosc, să vorbesc puțin cu el și să descopăr, ulterior, ce a pregătit pentru amatorii de fine dining din România.
Un adevărat personaj, chef Michele de Blasio n-a urmat calea tipică pe care ne-o imaginăm noi când auzim vorbindu-se despre creatori culinari din Italia. N-a avut în preajmă nici o mamma nici o nonna care să-l învețe să gătească, ci a descoperit alături de sora lui, de copil, cum se prepară o cottoletta, iar apoi a călătorit prin Italia și prin lume integrând, peste tradițiile bogate ale bucătăriei italiene, gusturile și învățămintele Asiei. Vorbește cu mult respect despre asiatici, de la care a preluat interesul pentru umami și pentru marinade și ”murături” (mai exact pentru kimchi) și, dacă există un cuvânt care definește formarea lui, acela e ”giro” – călătoria, călătoriile.
Ajuns în România, primul drum a fost la piață, evident. Orice meniu bun (parcă cu atât mai mult unul italienesc) se bazează pe calitatea ingredientelor. De acolo a venit cu un fel de mâncare pe bază de conopidă, integrând atât fulgi de conopidă crudă, cât și conopidă preparată în două feluri. Nu sunt fan broccoli sau conopidă, dar ce am avut în farfurie mi-a plăcut, tocmai pentru surpriza combinației de crud/gătit.
Dacă mă întrebați pe mine, de altfel, acesta a fost leitmotivul meniului, pentru că un alt fel de mâncare a fost un risotto superb cu langostine crude, în care, la fel, contrastul crea echilibru, crud/gătit, așteptat/neașteptat, onctuos/crocant.
Când am vorbit cu el, cu două zile înainte de seara cinei, mi-a atras atenția faptul că voia să folosească un caviar de Dunăre într-unul dintre preparate. Nu mă așteptam ca rezultatul să arate așa de bine și nici să fie doar o gură. Dar ce gură… Mini tarta încorpora, din nou, un sos delicios, creveți cruzi, caviar, totul într-un aluat crocant, greu de uitat.
M-a amuzat și că masa a început cu o mini pizza (cum ar fi putut lipsi??) Montanara, doar că blatul era, de fapt, o gogoașă, nu o foaie de aluat.
Felul meu preferat a fost, fără îndoială, purcelul preparat lent, cu zabaglione de mere, dar comesenii mei au apreciat mult și signature dish-ul lui deBlasio, pasta con patate e provola. Oh, the horror, carbohidrați cu încă niște carbohidrați. În farfurie, combinația rezultată era delicioasă, dar cumva acolo cartofii semănau atât mult cu cei pe care îi făcea mama în copilărie, încât nostalgia a bătut, în acel moment, surpriza descoperirii și, în general, orice altceva. Neapolitan memory s-a dovedit a fi, pentru mine, Bucharest memory.
La desert, am pendulat cu toții între surprize și nostalgii, pentru că Pastiera Reimagined – pe care n-am reușit să o definim – încorpora în sosul de ciocolată albă microbomboane care se comportau ca niște artificii în cerul gurii și care ne-au pus zâmbete pe față tuturor, imediat.
Trei ceasuri de oooo și aaaa au trecut ca vântul, la o masă la care ne-am împărtășit descoperirile, amintirile, călătoriile și momentele de încântare prilejuite de întâlniri gastronomice.
