Așa cum a fost cazul și cu ”Wuthering Heights” acum ceva vreme, TDWP2 este filmul cu cea mai răsunătoare – și mai ofertantă – campanie de promovare. Pentru lumea din jurul meu, așteptările au fost destul de jos. Suntem, deja, de prea multă vreme abonate la Netflix ca să nu fim obișnuite cu dezamăgirile. Și am văzut cum resuscitarea unui serial de fete din anii ’90 poate deveni un festival de cringe când HBO a lansat ”And Just Like That”.
Și totuși, ”The Devil Wears Prada 2” nu e deloc un sequel rău. Are multe avantaje de partea lui. Unul -major – ține de modul în care au evoluat toți actorii principali de pe generic. Mă rog, cu excepția lui Meryl Streep, ea nu mai avea unde să mai evolueze actoricește, oricum e în stratosferă. Să notăm, doar, că acum 20 de ani avea 56 de ani și se gândea să se retragă (lol), iar acum are 76 de ani, fără botox și alte adaosuri chimice și e magnifică în continuare, și pe ecran și în campania de promovare. Până și dioptriile considerabile de la ochelarii de vedere, care îi măresc ochii, o avantajează.
Anne Hathaway a avut de convins lumea că nu e doar sprâncene, la fel ca Andy Sachs, personajul ei din film. A crescut, s-a maturizat, a ajuns inclusiv să joace un cougar (în The Idea of You) și a devenit un fashion icon irl. Despre Emily Blunt, nici nu mai vorbim. Ea a ajuns cumnata lui Stanley Tucci, printre multe altele, iar în film, eeeee…. și-ar dori personajul din care Emily se cam inspiră să arate atât de bine și atât de natural.
TDWP a devenit, între timp, și muzical, susținut sonor de Elton John și interpretat, la Londra, de Vanessa Williams. Showul are deja mai bine de un an și, cât e Vanessa Williams acolo, e de văzut. Pe Broadway n-a avut mare succes, cred, pentru că n-a avut o protagonistă ca lumea. Vanessa e o Miranda mai caldă, cu o voce pe care știu că Meryl Streep și-ar dori-o ca pe alte alea și ține în spate toată producția.
Dar, revenind la oile noastre, am văzut TDWP2 chiar în ziua în care s-a confirmat oficial zvonul că ”Vogue” vine în România. Și am urmărit filmul din perspectiva uneia care a lucrat cu presa scrisă, nu doar a citit-o, și care a deplâns fiecare dispariție a unui titlu bun, fiecare plecare a unui redactor capabil, fiecare migrare pe digital, locul acela unde cuvintele scrise au devenit la un moment dat, fără să ne întrebe și pe noi cineva, ”content”.
Am ajuns la film la invitația fetelor de la AList Magazine (de fapt am însoțit-o acolo pe Maria, și ea cu ștate vechi în presa scrisă) care au în continuare o echipă frumoasă, optimistă și unită și insistă să pună pe piață, gratuit, o revistă pe hârtie lucioasă, ba s-o și lanseze, trimestrial, în evenimente cu ștaif. Ieri am aflat că fac asta de 10 ani. Cine e în afara industriei nu realizează cât de greu e. Ce se vede e the glitz and glamour, dar culisele sunt cu mult efort, mulți nervi, multe situații în care-ți muști limba și mult consum. Dacă nu te pasionează munca asta și n-o înțelegi, ajungi la burnout foarte repede. Dacă te pasionează, nu-ți mai iese din sânge și, asemenea lui Andy, în film, ajungi să cauți o redacție în care să poți lucra, o revistă pentru care să poți scrie, că fără ele ai fi în sevraj.
Asta ne-a plăcut și cu asta am rezonat în film – cu faptul că n-a insistat să fie doar despre haine și machiaje și despre femei care se poartă (cam) nașpa cu alte femei, ci a recunoscut cât de multe lucruri s-au schimbat în acești 20 de ani. A înghițit în sec pentru unele, a făcut mișto de altele. Și-a păstrat doza de wishful thinking care să ne determine să ieșim din sală, totuși, cu speranță.
Cea mai grea scenă mi s-a părut cea din biroul lui Emily – o să vedeți voi ce birou e și ce se discută acolo – și mi se pare că e simptomatică pentru drama presei din întreaga lume. Povestea cu double dipping care ni se vindea în școală (publicațiile susținute din două surse de venit, abonamentele și exemplarele cumpărate de cititori pe de-o parte și advertiserii pe de altă parte) nu preciza și procentele de venituri aferente fiecărei surse și te lăsa să crezi că integritatea jurnalistică poate fi menținută prin încrederea (și investiția) cititorilor. Realitatea, manifestată cel mai puternic în cazul revistelor de femei, era că de partea cealaltă, advertiserii care plăteau reclamă, intrau cu bocancii, frecvent, și în editorial. Fără să realizeze, sau să le pese, că omoară, astfel, gâsca cu ouă de aur.
Anna Wintour are acum Met Gala susținută de Lauren Sanchez, iar invitatele ei de onoare în ultimii ani sunt parte din clanul Kardashian. Need I say more?
Cu trecerea celor 20 de ani, cele trei protagoniste ajung să se înțeleagă mai bine. Una cu cealaltă și una pe cealaltă. Raporturile de putere între cele trei luate câte două nu mai sunt atât de clare și, oricum, sunt dinamice, semn al vremilor noi. Există o solidaritate în dorința (cam umilă) de supraviețuire și de menținere a relevanței a tuturor celor trei, cu personajul lui Stanley Tucci, adorabil, urmărindu-le de la mică distanță, cu atenție și îngrijorare.
Și, în film cel puțin, există o recunoaștere a unui aspect cheie, pe care piața noastră nu vrea să-l priceapă nicicum. Nu e important doar câtă lume te vede sau te citește, ci și cine anume te citește și ce gânduri sau ce comportament îi induc scrierile tale. A judeca un text sau o revistă sau o intenție jurnalistică de integritate exclusiv prin perspectiva numărului de eyeballs te duce unde-a ajuns cinematografia de Netflix sau, și mai rău, aia de Tiktok.
Or, la început a fost cuvântul. Iar când cuvântul era scris cu trudă, cu gândire și cu intenție, și avea putere. Ar mai putea să aibă și acum. Dacă s-ar respecta și i-ar convinge și pe ceilalți, unul câte unul, să îl re-respecte.
Pfff… n-am scris nimic despre haine. A scris Vogue oricum aici. Scriu și eu acum. Sunt fabuloase. Dar asta o să vedeți și voi singuri sau singure, dacă mergeți la film.
