În februarie am mai dat o fugă scurtă la Paris. Printre treburile pe care le aveam și agenda de birou, am reușit să am câteva momente libere pe care să le consum după placul meu și să ajung în câteva locuri pe care le aveam de ceva timp pe listă, dar cu care nu reușisem să mă sincronizez.
Unul dintre aceste locuri este Maxim’s Paris – un spațiu superb cu o istorie lungă, nu un simplu restaurant cum ai găsi la o primă căutare pe internet. Mi-a plăcut atât de mult atmosfera și istoria locului, încât am vrut să rămână scrisă atât pentru mine, cât și pentru voi.
Am intrat în Maxim’s într-o seară de februarie ploioasă, după ce deja primisem două anulări de taxi și fugisem cu ultima umbrelă disponibilă în holul hotelului. Am intrat direct în anii 1900, în Parisul Belle Époque, prin ușile grele de lemn și sticlă păzite de portari cu uniforme impecabile. Fix după intrare, în dreapta jos, este o garderobă discretă cu sacouri de împrumut pentru cei care nu sunt familiarizați cu dress code-ul impus de restaurant. Domnișoara de la intrare mi-a luat umbrela, paltonul și m-a condus în partea din spate a restaurantului, după ce am trecut prin primul salon (Omnibus) cu canapele roșii, felinare cu lumină difuză și mese neocupate. Pereții sunt placați cu mahon și decorați cu oglinzi mari, curbate, pentru ca doamnele să își poată verifica discret machiajul și ținuta din orice unghi. Nimic nu este pus la întâmplare.
Sala principală este inima restaurantului. Aglomerată, densă, teatrală, cu lumini difuze, lămpi din bronz în formă de plante sau nimfe și canapele din catifea de un roșu sângeriu, dispuse astfel încât să poți vedea pe toată lumea, dar în același timp să ai intimitate. Tavanul întreg este un vitraliu spectaculos care se potrivește perfect cu atmosfera roșie, cu serile de jazz live și cu vinul franțuzesc.
Am și mâncat bine, pentru că ieșirea a fost la cină, dar chiar nu vreau să vorbesc despre asta. Din punctul meu de vedere, este greu să nu mănânci bine în Paris, așa că mă rezum la istoria acestui loc fabulos din care ne-a fost foarte greu să plecăm la închidere.
Locul a fost fondat în 1893 de Maxime Gaillard, un fost chelner care a vrut să deschidă un mic bistro, dar care nu a avut un succes prea mare până când Irma de Montigny, o curtezană a vremurilor, a intrat în local și a început să își aducă prietenii. După moartea lui Gaillard, noul proprietar, Eugène Cornuché, a transformat restaurantul pentru Expoziția Universală din 1900. A angajat artiști de top din școala de la Nancy pentru a crea decorul iconic Art Nouveau: vitralii, oglinzi curbate, mahon și motive florale, iar clientela era formată din curtezane celebre și aristocrați. Se spunea că dacă nu erai bogat sau faimos, nici măcar nu puteai trece de prag.
În 1932, Maxim’s devine cel mai exclusivist restaurant din lume sub conducerea familiei Vaudable. Codul vestimentar era demn de un templu al eleganței – frac pentru domni și rochii de seară pentru doamne. Maxim’s nu a fost doar un restaurant, ci un teatru social unde reputațiile se făceau și se desființau la un pahar de șampanie.
Albert Blaser, celebrul Maître d’, care a domnit peste sală timp de zeci de ani, decidea cine este destul de important pentru a fi primit în salonul restaurantului. Persoanele noi sau mai puțin importante erau așezate la mesele din salonul de la intrare (despre care scriam la început că acum avea mese neocupate). Doar elita ajungea în Marele Salon, iar Albert Blaser știa exact cine sunt bogații, aristocrații, curtezanele sau soțiile, având grijă să nu așeze niciodată amanta lângă soție.
La etaj existau saloane private unde bărbații bogați își aduceau curtezanele. Se spune că existau camere mici decorate cu mătase roșie și lumină difuză, iar ușile se închideau doar pe dinăuntru. Se vorbește și despre oglinzile zgâriate din camerele acelea – curtezanele le zgâriau cu diamantele primite de la domni pentru a testa veridicitatea cadoului. Acum, la etaj nu mai sunt camere, însă atmosfera este cu siguranță la fel de senzuală ca în acele vremuri: canapele roșii de catifea, separeuri, lumini difuze și veioze cu vitralii, un bar imens din sticlă și bronz, plin cu sticle de șampanie, vinuri sau ingrediente pentru cocktailuri. Este locul în care ești invitat să îți termini sticla de vin după cina din Marele Salon.
În epoca de aur, meniul nu avea prețuri pentru doamne. Existau două tipuri de meniuri: cel cu prețuri (pentru cel care plătea, de regulă bărbatul) și cel fără prețuri (pentru invitată), pentru ca aceasta să poată alege orice fără a fi influențată de costul extravagant.
Printre clienții fideli ai vremurilor îi regăsim pe:
- Aristotel Onassis și Maria Callas, care își consumau relația acolo, fiind cunoscuți pentru certurile zgomotoase și împăcările cu multe sticle de șampanie. Se spune că Onassis lăsa adesea bacșișuri care echivalau cu salariul pe o lună al unui chelner.
- Salvador Dalí, care nu venea doar să mănânce, ci să facă spectacol, încercând uneori să nu plătească cu bani, ci cu desene pe șervețel.
- Jean Cocteau și Marcel Proust, care mergeau pentru bârfe; multe dintre personajele operei „În căutarea timpului pierdut” se spune că au fost „schițate” pe șervețelele de la Maxim’s, după ce autorul trăgea cu urechea la mesele alăturate.
- Marlene Dietrich, prima femeie care a intrat în Maxim’s purtând pantaloni. Maître d’-ul de atunci, care a încercat inițial să o oprească, a lăsat-o să intre de frica privirii tăioase.
- Brigitte Bardot, al cărei fel de mâncare preferat era Sole Meunière. Pare că într-o zi a apărut într-o rochie mini (șocant pentru acea vreme), s-a descălțat și a început să danseze pe mese.
Restaurantul a devenit un simbol vizual atât de puternic, încât și regizorii l-au folosit ori de câte ori au vrut să exprime „luxul absolut francez”. În „Gigi” (1958), scenele esențiale au fost filmate chiar în interiorul restaurantului. Decorul Art Nouveau original a servit ca fundal perfect pentru povestea transformării unei tinere fete într-o curtezană de lux. Filmul a câștigat 9 premii Oscar și a dus faima Maxim’s în fiecare colț al lumii. În „Midnight in Paris” (2011) de Woody Allen, într-una dintre cele mai magice scene, personajul principal (Gil) călătorește în timp în Parisul anilor 1890 și ajunge la Maxim’s. Acolo îi întâlnește pe pictorii Henri de Toulouse-Lautrec, Paul Gauguin și Edgar Degas. Filmul surprinde exact atmosfera de „furnicar” creativ și decadent pe care localul o avea la începuturi (acum trebuie să-l revăd, pentru că atunci când l-am văzut nu știam povestea Maxim’s).
De 15 ani merg la Paris aproape anual, iar orașul nu încetează să mă surprindă și să mă minuneze de fiecare dată. Cu siguranță Maxim’s va mai exista, iar data viitoare mi-am propus să trăiesc experiența într-o rochie potrivită cu atmosfera. Pentru a trăi cât mai bine atmosfera Belle Epoque, recomand mersul în varianta de cuplu sau între prieteni.
În momentul de față brandul Maxim’s și clădirea istorică aparțin Grupului Pierre Cardin (cumpărat în 1981), insă după moartea designerului, nepotul moștenitor a decis ca administrarea să fie făcută de Paris Society, cel mai în vogă grup de ospitalitate de lux din Franța.
